Cu trenul

Călătoria - adică timpul necesar pentru a ajunge în țara de destinație - este elementul simbolic al întregului proces de migrație, al desprinderii de un "înainte" - cunoscut și iubit, deși nesatisfăcător - pentru a ajunge la un "după" - cu siguranță atractiv, dar aproape complet necunoscut. Este un moment la fel de dificil de trăit ca și momentele de cotitură din viața fiecăruia.

Pentru mulți emigranți italieni, trenul a fost principalul mijloc de a ajunge în marile porturi de emigrare naționale și europene: Genova, Napoli, Palermo, Le Havre... La fel ca și navele, trenurile și gările au devenit, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, simbolul despărțirii suferite de familii, care își luau rămas bun însoțindu-i pe cei dragi la gară în momentul în care aceștia plecau spre porturile de îmbarcare. Emigrantul Pascal D'Angelo scrie: "Am auzit vuietul trenului - nici catâri, nici cai care să-l tragă - apoi strângerea tatălui meu care mă îndemna să urc în vagon.

Ca urmare a politicilor de restricționare a imigrației implementate de țările de peste mări, după cel de-al Doilea Război Mondial, fluxurilor migratorii italiene li s-au adăugat noi destinații, care se îndreaptă acum spre țările din Europa Centrală și de Nord. Astfel, trenuri încărcate cu emigranți au început să traverseze Europa, ducând milioane de italieni la Paris, Bruxelles, Stuttgart, Zurich...

Începând cu anii 1970, trenurile au devenit, de asemenea, simbolul emigrării interne, dinspre sud spre nordul industrializat al Italiei, unde principalele destinații au devenit triunghiul industrial Genova-Milano-Turin.