Europa

Emigrarea italienilor peste Alpi, în Europa Centrală și de Nord, a fost întotdeauna activă, chiar și atunci când au luat amploare marile fluxuri de emigrație transoceanică. Cu toate acestea, caracterul său sezonier sau cel puțin temporar a îngreunat întotdeauna cuantificarea sa precisă.

În principal, ca urmare a restricțiilor impuse de SUA privind intrarea de noi imigranți în această țară, fluxul către Europa a depășit alte destinații, în special Franța, Germania, Belgia, Elveția, dar și Marea Britanie. Aceste țări aveau nevoie de forță de muncă ieftină și, în perioada imediat postbelică, încheiaseră acorduri cu guvernul italian: tineri muncitori destinați în principal minelor din Europa în schimbul unor materii prime și surse de energie, în special cărbune.

Astfel, pentru a rezolva problemele dramatice de șomaj ale unei Italii îngenuncheate de cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul italian a stimulat, începând din 1945, fluxurile de emigrare "asistată", aproape exclusiv masculine, către țările europene, care vor păstra un caracter marcant tranzitoriu, dată fiind apropierea lor relativă de Italia, deși au început să se formeze comunități de italieni rezidenți permanenți, în special în Belgia, Elveția și Germania.