Școala între două lumi

Toate guvernele din țările de imigrație au desfășurat, în moduri și cu metode diferite, activități de integrare cu străinii. Omul care a emigrat singur s-a gândit să câștige bani pentru a-și întreține familia rămasă acasă și pentru a-și grăbi întoarcerea și, în acest scop, a refuzat cu tenacitate orice contact cu limba necunoscută, cu obiceiurile diferite, chiar și cu cele plăcute legate de timpul liber. Pe de altă parte, prezența nucleului familial a accelerat acomodarea, iar femeile au exercitat o influență și asupra bărbaților fără soție și copii care le frecventau casa sau erau oaspeți acolo în calitate de pensionari.

Cea mai eficientă politică de integrare pusă în aplicare de țările gazdă a fost realizată prin școlarizare (de la ciclul școlar obligatoriu pentru copii la cursuri de limbă și cultură generală pentru adulți) și intervenții de tip asistențial care au avut ca scop dobândirea rapidă a obiceiurilor și obiceiurilor locale.

La rândul lor, guvernele italiene au realizat, de asemenea, importanța menținerii generațiilor vechi și noi de emigranți legate de țara lor de origine. Crispi a fost primul care a adoptat o lege organică privind școlile italiene din străinătate în 1889, însă nu au fost alocate fonduri suficiente pentru a crește considerabil numărul acestora, cel puțin în țările către care emigranții se îndreptau masiv.

Tot în 1889, a fost înființată "Societatea Dante Alighieri", una dintre sarcinile acesteia fiind aceea de a răspândi limba și cultura italiană în străinătate. Punctele slabe ale școlilor au fost, pe scurt, contrastele dintre școlile laice și cele confesionale - care nu au fost remediate nici măcar prin concordatul din 1929 dintre statul italian și Vatican - și finanțarea lor, care a rămas cronic inadecvată.